Stardust Factory

Daca te-ai intrebat vreodata, Nu, nu vei auzii de mine ca m-am linistit, ca m-am asezat la casa, mea, ca m-am casatorit, ca sunt cuminte, echilibrat si linistit. Raman aceasi naluca, aceasi cometa fantomatica, ratacitoare. Propulsata ratacitor din constelatia Sagetatorilor, destinata sa goneasca luminos ani lumina prin Cosmosul rece am sa va captivez privirile cu coada mea luminoasa; am sa va casc gurile, si am sa va fac sa spuneti o dorinta de fiecare data cand ma vedeti. Coada mea, o dunga de lumina, reprezinta marturia faptului ca ard si ma consum. Sunt un muritor, ma voi epuiza si-apoi ma voi stinge, voi pica in intuneciunea banalitatii precum un meteorit extraterestru; probabil, interesati de mine vor fii doar persoane, aparent nebune.

Azi este una din acele zile in care imi urasc destinul si traiectoria liniara. Caracterul volatil.

Dorinta Luceafarului de a se schimba, e singurul gand care rezoneaza cu al meu, m-as transforma intr-un satelit pentru putin, sa am caracterul domol, viteze mici, orbita circulara, previzibila, captiv gravitatie tale. Fara cozi luminoase din praf de dragoste quantica. Fara abstractizari inutile, doar fizica clasica...Legea atractiei universale, Newton.
Ma redresez si meditez egoist: daca am sansa sa stralucesc genial, sunt pregatit sa-mi servesc destinul nebun neglijand riscul singuratatii.

Spring winds that change.

Ca si cand ar fi strigat cineva, am ridicat privirea si pentru o clipa am cautat ceva uimitor pentru ca pulsul a inceput sa-mi creasca, ceva glande secretau adrenalina si cand sa imi dau seama ca sunt nelinistit, vad dece. Toata lumea o privea socata pe fetita care pasea atent si reflexiv, inconjurata vijelios de o tornada.
Inceputul este cel mai greu, e greu sa te apuci sa scri o carte, sa te apuci sa inveti, sa te ridici dimineata din pat si sa incepi sa traiesti, e greu. Disciplina mea de motan imi permite sa-mi aman lenios inceputul oricarei actiuni pentru ca de cele mai multe ori sunt punctual si imi termin treaba corect si in timp util. Si ma mai gandesc uneori ca nu conteaza cum te urci pe val atata timp cat ajungi acolo. Dar trebuie sa recunosc, nu stiu ce m-a impins sa ma ridic, sa fac un pas, apoi inca unul, sa incep incet-incet sa trec strada si sa ma apropii de vijelia ce tinea prizoniera o fata cu ochi albastri. Nu m-am gandit decat ca poate i-ar place compania mea.

Asa ca m-am apropiat precaut de vartejul de praf si ca si cand totul e normal am intrat inauntru, m-am asezat, mi-am dat coada pe dupa labe si privind in sus la ea m-am prezentat: " Miau...". A fost draguta, m-a scarpinat umpic dupa urechi, apoi am continuat sa ne

plimbam impreuna in tornada ei vijelioasa, plina de intrigi, utopii, principii si alte furtuni cerebrale.
Acum ca am ajuns aici, in ochiul tornadei, vreau sa va spun ca desi e galagie, nu e vant sau vijelie, e bunatate calma, umor, chiar si putere de sacrificiu. E placut si captivant , si ce loc mai bun de-a purta lumii ghinion, decat direct dintr-o tornada?