M-a trezit nenorocita de imprimanta. A inceput sa tipareasca chestionarele in care mai tarziu mi-am exprimat satisfactia absoluta cu privire la cursul proaspat absolvit. Defapt nu dormeam doar ca eram in alta parte cu gandurile. Imprimanta lista tot mai frenetic, facea tot mai mult zgomot. Incep sa imi simt corpul. Repet, incep si la inceput l-am simtit ca pe un roi de molecule zapacite de ceva zgomot, de zgomotul imprimantei. Acum m-am trezit mai mult, suficient de mult incat sa pot tine pixul in mana si sa simulez atentia totala la curs. Uitati-va, ma fac ca scriu, defapt mazgalesc, desenez semnale, atomi, natura moarta esantionata si derivata. Ah, mi-am adus aminte ce faceam inainte sa ma trezesc. Ma gandeam ca trebuie sa plec departe. Ma gandeam la lucrurile care imi vor lipsii. Imi va lipsii EA. Cel mai mult. Imi va lipsii sa fiu mangaiat, enervat, terorizat, electrizat, fericit, euforic. Imi va lipsii sa fiu iubit. Imi va lipsii Timisoara, Orasul de pe Bega, primul oras ILUMINAT electric, cel mai tare. Imi va lipsii camera galbena cu tavanul verde, neoanele stricate, mereu palpaind. Imi va fii dor de oamenii cu care rad, de oamenii care ma enerveaza, oamenii pe care ii urasc si de familiarele vanzatoare de la magazin. Imi va fii dor de mine bucuros. Imi va fii dor sa ma rostogolesc in pat Duminica dimineata. Voi fi departe, in alta lume, in alt univers.
Imprimanta termina de listat. Nu se mai aude decat vocea instructorului. Omul care ma pregateste intelectual pentru plecare. Mama imi impacheteaza tot ceea ce este necesar ca sa supravietuiesc 7 saptamani in capitala Frantei. Mintea? Mintea cine o impacheteaza sa o pot lua cu mine? e clar ca eu nu pot programa creierul asta incapatanat. Vreau sa plec insa nu vreau sa imi lipseasca nimic. Mama nu stie ce imi trebuie cu adevarat in bagaj. Imi trebuie un oras intreg, masina, prietenii, Robi. Robi...Cretul rebelel si atat de mare deja.
Tocmai am murit, pe scaun, cu pixul in mana. Cele 3 doze de cafeina sintetica incep sa isi faca efectul. 2 Minute mai tarziu ma simt ca o tornada. M-am trezit atat de tare incat imi dau sema ca sunt trist, iar cu cat sunt mai trist sunt mai greu. Ma iau in brate si incerc sa ma adun:"Trezeste-te, te rog!" imi spun, insa sunt deja atat de greu incat nu ma pot ridica."Hey! Narcis, respira!" insa nici o reactie. Am murit si I'm so heavy in my arms.
Nu-mi ramane nimic de facut decat niste funerarii. Am sa ma plantez in pamant, Narcise din el sa creasca, sa va incante cu amintirea mea. Ma duc. Sa ma urc pe un turn.
